Cine odihneşte în mormântul fără nume de la Mărcuţa?

Cine odihneşte în mormântul fără nume de la Mărcuţa?
mai 22 17:00 2016 Print This Article

Între două ploi, Biserica Mărcuţa din Bucureşti pare o corabie medievală scăpată din furtuni, ancorată la cheiul mâlos al râului Colentina, printre blocurile rătăcitului mileniu trei. Coborând pe străduţa ce duce la biserică, ai sentimentul că pătrunzi într-un fel de nişă a timpului, pentru că, pe măsură ce te apropii de sfântul lăcaş, timpul însuşi pare a se fi preschimbat în pomi, morminte, pietre şi ziduri. Aici, credinciosul nu se mai simte rătăcit în tumultul vremurilor, ci se regăseşte în taină. O taină ce îl cuprinde şi pe Sfântul Sofronie de Vraţa.

Loc întărit de Dumnezeu, fosta Mănăstire Mărcuţa continuă să reziste încercărilor şi, mai mult, să zidească, să întărească suflete. Şi nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce aici veşnicia are repere solide: Dumnezeu în ceruri, mijlocirea rugăciunilor unui sfânt ce şi-ar fi trăit ultimii ani în umbra secularei corăbii ancorate la cheiul Colentinei şi, până la urmă, martiriul unui poet nepereche, pe numele său Eminescu, care, constrâns de autorităţile vremii, s-a nevoit în suferinţă fizică scrijelindu-şi pe pereţii preventoriului mănăstirii versurile ce nu-i dădeau pace defel.

Nimic din toate acestea nu pare a convinge rătăcitul de astăzi, prins în vârtejul secularizant al vremurilor, să se tot întoarcă în acest loc de taină. Aparent numai, pentru că în fapt el revine, şi iarăşi revine, căci aici simte că trăieşte cu adevărat statutul de cetăţean contemporan cu sfinţii.

O tradiţie orală şi o ipoteză tulburătoare

Despre Mărcuţa au scris istoricii, vorbesc preoţii locului, credincioşii, şi nimic nu pare a mai fi de spus. Şi totuşi ceva tulburător mai este de spus: o tradiţie orală păstrată de comunitatea bulgară din Bucureşti acreditează ipoteza că aici şi-ar petrece somnul de veci episcopul Sofronie de Vraţa, bulgar după neam, din sudul Dunării, care, constrâns de persecuţiile turcilor, pe la anul 1803, ar fi ajuns în această mănăstire, unde ar fi devenit egumen.

Decenii la rând nu s-a ştiut aproape nimic despre posibila prezenţă a Sfântului Sofronie de Vraţa la Mărcuţa. Canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Calinic de la Cernica a adus însă la lumină informaţii despre sfântul din partea dreaptă a Dunării, pe care Biserica Ortodoxă Bulgară l-a canonizat la 24 martie 1965, pentru că Episcopul Sofronie Vraceanski a fost cel care l-a hirotonit ierodiacon, în decembrie 1808, pe Sfântul Calinic de la Cernica. Ceea ce nici până astăzi nu se cunoaşte cu precizie este locul în care trupului acestui sfânt este înmormântat. Faptul că tradiţia pomenită vorbeşte despre trecerea lui la Domnul în anul 1813, la Mărcuţa, unde se spune că slujise ca egumen, îndreptăţeşte ipoteza că sfântul nu ar fi putut fi înmormântat în alt loc decât în mănăstirea unde slujea, aşa cum se întâmplă de regulă cu toţi monahii sau monahiile din mănăstirile noastre.

Această ipoteză nu este însă împărtăşită de toţi cercetătorii. Conform unui manuscris descoperit de pr. prof. dr. Nicolae Dură în Arhivele Statului din Bucureşti, Sfântul Sofronie de Vraţa şi-ar fi pus semnătura, în limba greacă, în calitate de egumen al Mănăstirii „Mihai Vodă”, nu al Mărcuţei, pe un document din 1811. Dar nici această informaţie nu este pe deplin acceptată, considerându-se că ar fi vorba despre un alt Sofronie. Şi nici ipoteza că s-ar fi retras în ultima parte a vieţii în rândul familiei din Bucureşti, unde ar fi şi trecut la Domnul, şi nici faptul că ar fi fost înmormântat „la Mănăstirea Şerban Vodă din Bucureşti” (conform informaţiei puse în circulaţie de ziarul sârbesc „Serbsca Novina” din Budapesta la 12 septembrie 1838) sau în cimitirul bisericii de la hanul mănăstiresc Şerban Vodă din Capitală (pe locul unde se află astăzi clădirea Băncii Naţionale), ipoteză susţinută de pr. prof. dr. Nicolae Dură, nu mulţumesc pe toată lumea.

Informaţia ziarului amintit a făcut ca, ulterior, istorici şi cercetători bulgari şi români sau de alte naţionalităţi să susţină că Sfântul Sofronie de Vraţa ar fi putut fi înmormântat fie la Mărcuţa, fie la Biserica Măgureanului, fie la Cernica, fie chiar în Catedrala patriarhală de astăzi!

Dacă naraţiunile istorice despre Sfântul Episcop Sofronie Vracianski sunt neclare şi contradictorii, este greu de crezut că tradiţia pioasă a ortodocşilor bulgari din Bucureşti legată de Mărcuţa ar putea fi doar o născocire. Poate părea lipsit de importanţă sau greu de crezut de către concetăţenii grăbiţi ai acestor timpuri, dar atât preoţii Bisericii Mărcuţa, cât şi credincioşii vorbesc, cu smerenie, despre lucruri deosebite care se petrec în acest loc şi pe care ei le leagă de posibila prezenţă aici a lucrării Sfântului Sofronie de Vraţa.

Din sudul Dunării, la fraţii din Ţara Românească

Sofronie de Vraţa s-a născut în 1739 în localitatea Kotel din Bulgaria. A dus o viaţă dură şi în cele din urmă s-a dedicat călugăriei, simţind pentru aceasta o chemare deosebită. În 1762, a fost hirotonit preot. Legăturile sale strânse cu călugărul Paisie de la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos, pe care l-a întâlnit în 1765, aveau să-i definească drumul şi să-i deschidă perspectiva unei sfinte slujiri faţă de poporul al cărui fiu era. Cele două călătorii întreprinse la Sfântul Munte i-au întărit credinţa şi limpezit menirea nu numai cea duhovnicească, ci şi cea culturală pe care o avea de îndeplinit. Constrâns de situaţie, în 1792, părăseşte Kotelul, iar doi ani mai târziu este hirotonit ca episcop de Vraţa. Activitatea sa dedicată turmei pe care o păstorea şi întăririi spiritului naţional al poporului bulgar l-a făcut indezirabil autorităţii vremelnice turceşti care ocupase sudul Dunării. Aproape trei ani din viaţă i-a petrecut din această cauză în închisoarea de la Vidin, între 1800 şi 1802. În urma persecuţiilor lui Osman Pazvantoglu, părăseşte Vraţa, trăieşte zile grele ca fugar prin munţi, după care trece în nordul Dunării, în Ţara Românească, stabilindu-se pentru început la Craiova, apoi la marginile Bucureştiului, posibil la Mănăstirea Mărcuţa, unul dintre aşezămintele creştine ce străjuiau ca nişte fortăreţe Capitala, pe malurile râului Colentina.

Primit cu respectul cuvenit unui episcop de către mitropolitul Ţării Româneşti Dositei, episcopul de Vraţa trăieşte cu bucurie mângâierea fraţilor în credinţă din Ţara Românească, întăreşte legăturile cu marile personalităţi locale ale vremii şi-şi face datoria faţă de credincioşi şi de turma sa monahală. Posibila aşezare în Mănăstirea Mărcuţa nu putea fi întâmplătoare, de vreme ce la mai puţin de un kilometru de aşezământ, în actuala comună Dobroieşti, îşi găsiseră linişte conaţionali de-ai săi care, ca şi el, din cauza persecuţiilor turcilor, luaseră drumul bejeniei, spre locuri mai sigure. S-ar fi aflat aşadar nu numai într-o comunitate monahală care-i respecta rangul, ci şi în mijlocul bulgarilor care, din aceleaşi motive cu ale lui, fuseseră nevoiţi să-şi părăsească vetrele străbune.

Chipul de pe omoforul Sfântului Calinic

La numai câţiva kilometri de Mărcuţa, pe malul aceleiaşi ape, avea să-l hirotonească ierodiacon, în decembrie 1808, pe cel ce a fost recunoscut mai târziu ca Sfântul Calinic de la Cernica. Drept mărturie a acelui moment, încă se mai păstrează în această mănăstire omoforul Sfântului Calinic, care îl are redat pe partea dreaptă pe Sfântul Sofronie de Vraţa. De bună seamă, între cei doi a existat nu numai o relaţie sacerdotală, ci şi una de prietenie şi încredere, recunoscută şi întărită de însuşi mitropolitul Dositei, legături care, în cele din urmă, aveau să le dezvolte în timp pe cele ale creştinilor din întreg bazinul balcanic, aşa cum remarca Înalt Preasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, la cel de-al treilea Congres Interbalcanic, desfăşurat la Volos, în Grecia, în decembrie 2007. Acolo, la Volos, s-a vorbit despre episcopul Sofronie de Vraţa ca despre un adevărat „apostol” al renaşterii bulgarilor: „Fondul cultural comun care, asemeni unei pânze freatice, ne hrăneşte culturile naţionale, conţinutul mărturiei noastre vizând mereu vestirea Evangheliei poporului lui Dumnezeu… Balcanii sunt priviţi de către cancelariile europene ca o zonă a corupţiei şi coruptibilităţii. Şocul intervine pentru Europa atunci când, propunându-şi să ne crească europeni cu mentalităţi noi, remarcă rezistenţa mentală şi religioasă la falsele modele de cultură. Şi trebuie afirmat aici acest adevăr: sursa rezistenţei la acest fals umanism este cultura Bisericii izvorâtă din cultul liturgic, care descoperă taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană”.

Adică, în dimensiunea fundamentală a vieţii lui Hristos, pe care o propune Ortodoxia culturii şi care poate fi concentrată în „cele şase frumuseţi ale Ortodoxiei”, aşa cum sunt ele definite de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: frumuseţea temeliilor solide, frumuseţea fidelităţii neîntrerupte, frumuseţea iubirii faţă de Sfânta Treime, frumuseţea iubirii faţă de smerenia divină, frumuseţea celebrării prezenţei lui Hristos în Liturghie şi frumuseţea pasiunii pentru sfinţenie.

Sfântul Sofronie de Vraţa, ale cărui moaşte s-ar putea afla într-un mormânt neidentificat, posibil la Mărcuţa, este considerat una dintre cele mai importante personalităţi ale Bulgariei moderne, fiind cunoscut nu numai prin lucrările sale cu conţinut religios, istoric şi moral (a tipărit, printre altele, la Râmnicu Vâlcea, în neobulgară, în 1806, „Chiriacodromionul” sau „Nedelic”), ci şi prin cea mai importantă contribuţie pe care şi-a adus-o la dezvoltarea literaturii moderne bulgare. Este vorba despre autobiografia intitulată „Viaţa şi suferinţele păcătosului Sofronie”, publicată în 1861 în ziarul „Dunărea lebedelor” din Rakovski.

Tăcerea crucii văruite, din stânga bisericii

„Mănăstirea de pe apa Colentinei”, cum era cunoscută la început Mărcuţa, a fost ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea, fiind ctitorită, după cum spune pisania pusă mai târziu, „din temelia ei, de Dan vel logofătu, când era cursul anilor 7095 (1587)”. Rămasă pustie de „răutăţile ce era la drum”, pe vremea lui Mihai Viteazul, a fost apoi „dreasă” şi închinată ca metoh, la 1679, Mitropoliei Bucureştiului de către Vişana, fiica lui Marco vel armaş, de la care a căpătat numele de Mărcuţa. Trecută în cursul veacurilor prin mai multe reparaţii şi adăugiri până în prima parte a secolului al XIX-lea, în 1965, când s-a demarat un vast program de restaurare, se înfăţişa arheologilor într-o avansată stare de degradare. Specialiştii au descoperit, mai ales în partea estică a incintei, mai multe morminte fără a putea spune cui aparţineau ele. Să se fi aflat printre ele şi cel care ar putea adăposti moaştele Sfântului de la Vraţa? Cine poate şti?

O cruce modestă însă, văruită în alb, pe jumătate îngropată în pământ, aflată în apropierea zidului din stânga bisericii, la numai câţiva paşi de sfântul lăcaş, a rămas neatinsă, ca un testament nescris, transmis din generaţie în generaţie, fără identitate, smerit ca şi viaţa celui care posibil să odihnească sub umbra sa. Despre această cruce anonimă nimeni nu ştie nimic. Nimeni nu a scris. O poruncă tainică de peste veacuri însă, transmisă de la paroh la paroh, interzice dislocarea ei, deşi s-a încercat aceasta de mai multe ori. În seara prohodirii Domnului din Vinerea Mare, cortegiul de credincioşi care dau ocol bisericii trec pe lângă ea, peste ea, ca şi când cel adormit în veac acolo, umil şi răbdător, aşteaptă să fie călcat, ca semn suprem al smereniei lui faţă de Cel ce a suferit pe cruce pentru el, pentru fiecare dintre noi. Şi nu este cu putinţă a fi doar aşa o întâmplare aceasta, ci mai degrabă semnul unui mare trăitor adormit întru Domnul.

Despre această cruce, preoţii şi credincioşii de la Mărcuţa cred că ar putea indica mormântul Sfântului Sofronie de Vraţa, cel care, ca şi Eminescu, retras între zidurile mănăstirii, se adăpa nu numai cu apa preţiosului izvor aflat aici, de unde domnul aducea „în burdufe de piele purtate pe cai apa de băut”, ci mai ales cu apa vieţii veşnice pe care o revarsă cuvântul Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos. Şi, cine ştie, poate într-o zi, ca şi la Neamţ, adormitul din curtea fostei mănăstiri de pe apa Colentinei va da semn şi se va ridica, cu lespede cu tot, întru adeverirea celor crezute de credincioşii de aici şi se va aşeza el însuşi pe peretele din stânga pridvorului noii biserici de la Mărcuţa, acolo unde, întru pomenirea sa, i-a fost zugrăvit chipul.

Sursa: Ziarul Lumina

Comentarii

comentarii

  Categories: